Regele Mihai I al României împlineşte mâine 91 de ani. Povestea abdicării, exilului şi întoarcerii sale în ţară

Regele Mihai I al României

Regele Mihai I al României împlineşte mâine 91 de ani. Povestea e viaţă a Regelui Mihai I este încărcată de un dramatism unic între suveranii Europei din secolul XX. Este chiar istoria poporului român!

Mihai I s-a născut la Foişor, pe domeniul de la Castelul Peleş, într-o Românie măcinată de crize economice şi epuizată de Primul Război Mondial, prea greu chiar şi pentru idealul măreţ al întregirii. Venirea sa pe lume a fost întâmpinată cu salve de tun şi cu speranţă. „Astăzi, Pronia Cerească a hărăzit Dinastiei un nou vlăstar. Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Elena a României a dat naştere unui fiu, care a primit numele de Mihai", scria regele Ferdinand I, la 25 octombrie 1921.
Naşterea copilului a adus bucurie în familia regală. Micul principe, pentru care a fost ales un nume românesc, nu era doar primul nepot al Regelui Ferdinand, ci şi moştenitorul tronului. Astfel, viitorul dinastiei era asigurat. „Ce uşurare, ce bucurie, bucuria tuturor, că este băiat, că ea este în afara oricărui pericol" se entuziasma Regina Maria. „Şi, deşi mica fiinţă a venit pe lume cam cu o lună mai devreme, este cu adevărat un băieţel frumos şi a intrat din toate puterile în momentul în care a venit în bătrâna şi reaua noastră lume". „Consider că este o frumuseţe de copil", conchidea, mulţumită, augusta bunică.
Venit pe lume într-o atmosferă dominată de scandalurile şi aventurile tatălui său, Carol al II-lea, Mihai I ajungea, în 1926, la numai 5 ani, unicul moştenitor al Tronului României, în timp ce tatăl său devenea un simplu cetăţean, pe nume Carol Carai­man, care trăia o continuă telenovelă interzisă cu Elena (Wolf) Lupescu. La 20 iulie 1927, după moartea neaşteptată a bunicului său, Mihai I devine Regele României, la 6 ani, şi pleacă, alături de Regina-mamă, la Bucureşti, pentru a fi înscăunat. Prima sa domnie s-a încheiat în 1930.
Fiul succedat de tată

Pentru că era minor, membrii Regenţei (Principele Nicolae - frate cu Carol al II-lea, patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Gheorghe Buzdugan) au fost cei care au depus jurământul simbolic în faţa Parlamentului. Peste doar trei ani, după ce aventura cu „Lupeasca" părea să fie epuizată, Carol al II-lea se întoarce în ţară pentru a-şi revendica dreptul la Coroană. O excepţie stânjenitoare pentru prestigiul dinastiei regale - la 8 iunie 1930, Mihai devine primul monarh succedat la Tron de tatăl său!
Deşi a recuperat Sceptrul regal în 1940, după ce tatăl său îl abandonase iarăşi, tensiunile şi instabilitatea ce guvernau Europa şi, mai apoi, frene­ziile extremiste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au trecut pe Mihai I în linia a doua, într-o Românie cu graniţele ciuntite şi aliată din oficiu a naziştilor. Lovitura decisivă a fost dată însă la 27 ianuarie 1941, când Mareşalul Antonescu, conducătorul de facto al României, a constituit un guvern militar.

La 22 iunie 1941, Antonescu a ordonat Armatei Române să treacă Prutul, iar România a făcut primul pas ferm în cel de-al Doilea Război Mondial. Decizia a ajuns la urechile monarhului în urma unui anunţ al postului de radio britanic BBC. În luna august 1944, pe măsură ce soldaţii „roşii" se apropiau mai mult de frontiera României, Regele Mihai s-a alăturat politicienilor români favorabili Aliaţilor, printre care se numărau şi comuniştii. La 23 august, Regele l-a destituit şi l-a arestat pe Antonescu, predat ulterior sovieticilor la 1 septembrie 1944.
Istoria abdicării
Istoria momentului dramatic al abdicării Regelui Mihai I începe la 5 octombrie 1947, când Maiestatea Sa primeşte invitaţia de a participa la nunta Principesei Elisabeta (n.r. - în prezent, Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii). Acceptarea invitaţiei a constituit o dilemă serioasă pentru Regele Mihai, întrucât absenţa din ţară ar fi înlesnit planurile comuniştilor de a instrumenta o lovitură de stat şi, deci, de a-şi consolida, definitiv, puterea. Aceasta era însă prima călătorie oficială a monarhului român într-o ţară străină, iar Mihai voia să profite de evenimentul monden pentru a cere sprijinul politic marilor puteri.


La 27 decembrie, în urma unei conferinţe tăinuite între Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş şi Iosif Chişinevschi, au fost stabilite ultimele detalii ale planului de acţiune, acestea fiindu-i comunicate premierului Petru Groza două zile mai târziu. La 29 decembrie, în toiul nopţii, preşedintele consiliului de miniştri, Groza, i-a cerut Regelui o audienţă pentru a doua zi, la ora 9.00, la Palatul Elisabeta din Capitală. Acolo, Regele şi Regina-Mamă, Elena, sunt întâmpinaţi mai întâi de camioane şi militari din Divizia „Tudor Vladimirescu", amplasaţi strategic în jurul Palatului. Chiar şi garda de serviciu fusese consemnată. Însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza a decrerat că este categoric „în favoarea divorţului" şi a prezentat actul de abdicare pentru a fi semnat de Rege.

Viaţa, domnia şi exilul Regelui Mihai

Foto: lucian muntean

Mihai I a fost Regele României într-o perioadă tulbure 

 

Într-un peisaj tulburat de discursul Regelui, programat, cu greu, în Parlament pentru 25 octombrie, în ziua în care Maiestatea Sa aniversează împlinirea a nouă decenii, „Adevărul" face gestul minim, firesc şi decent, de a-i dedica Suveranului o săptămână specială. Nu rescriem istoria, facem doar articole de ziar, dar acestea măcar sunt ones­te. Textele sunt scrise fără părtinire, dar sunt şi marcate de respectul cuvenit celui care a condus România modernă în, poate, cei mai grei ani din existenţa sa.

Istoria Regelui Mihai I este încărcată de un dramatism unic între suveranii Europei din secolul XX. Este istoria poporului român, întregit într‑un moment istoric de bunicul său, Ferdinand I (care a continuat opera de modernizare începută de Carol I), şi supus, pe rând, capriciilor aventuriere ale lui Carol al II-lea, pasiunilor violente ale legionarilor şi ale naziştilor, loviturilor programate în fotoliile „roşii" de la Krem­lin. Regele a supravieţuit în picioare, drept, tuturor acestor farse şi nu a renunţat să fie alături de poporul său, în ciuda efemerilor chiriaşi ai istoriei pentru care a fost incomod. Mihai I a rezistat tuturor acestor „execuţii" şi a ajuns, astăzi, ultimul şef de stat în viaţă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi ultimul mareşal în viaţă al Armatei Române!
Încă din copilărie, Mihai I era pasionat de automobile
Încredinţat dragostei poporului

Mihai I s-a născut, la Foişor, pe domeniul de la Castelul Peleş, într-o Românie măcinată de crize economice şi epuizată de Primul Război Mondial, prea greu chiar şi pentru idealul măreţ al întregirii. Venirea sa pe lume a fost întâmpinată cu salve de tun şi cu speranţă. „Astăzi, Pronia Cerească a hărăzit Dinastiei un nou vlăstar.
Alteţa Sa Regală Principesa Moştenitoare Elena a României a dat naştere unui fiu, care a primit numele de Mihai. Sunt încredinţat că întreg poporul român, care atât în clipele de bucurie ca şi în cele de griji, a fost întotdeauna sprijinul Tronului şi Dinastiei, va sărbători cu însufleţire fericitul eveniment împreună cu Mine şi Familia Mea.
Dragostei poporului Meu prea iubit încredinţez pe principele nou-născut", scria regele Ferdinand I, la 25 octombrie 1921.  Venit pe lume într-o atmosferă dominată de scandalurile şi aventurile tatălui său, Carol al II-lea, Mihai I ajungea, în 1926, la numai 5 ani, unicul moştenitor al Tronului României, în timp ce tatăl său devenea un simplu cetăţean, pe nume Carol Carai­man, care trăia o continuă telenovelă interzisă cu Elena (Wolf) Lupescu. La 20 iulie 1927, după moartea neaşteptată a bunicului său, Mihai I devine Regele României, la 6 ani, şi pleacă, alături de Regina-mamă, la Bucureşti, pentru a fi înscăunat. Prima sa domnie s-a încheiat în 1930.

Fiul succedat de tată

Pentru că era minor, membrii Regenţei (Principele Nicolae - frate cu Carol al II-lea, patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie, Gheorghe Buzdugan) au fost cei care au depus jurământul simbolic în faţa Parlamentului. Peste doar trei ani, după ce aventura cu „Lupeasca" părea să fie epuizată, Carol al II-lea se întoarce în ţară pentru a-şi revendica dreptul la Coroană. O excepţie stânjenitoare pentru prestigiul dinastiei regale - la 8 iunie 1930, Mihai devine primul monarh succedat la Tron de tatăl său!
Mihai (cu mâna la tâmplă) se juca supravegheat de tatăl său
Cu orgoliul său de întemeietor şi cu marele avantaj de a nu duce niciun război, Carol al II-lea face din Tronul României jocul său preferat. A încercat tot felul de scamatorii politice - ajungând, în 1938, să fi transformat România într-o dictatură regală!  Deşi a recuperat Sceptrul regal în 1940, după ce tatăl său îl abandonase iarăşi, tensiunile şi instabilitatea ce guvernau Europa şi, mai apoi, frene­ziile extremiste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au trecut pe Mihai I în linia a doua, într-o Românie cu graniţele ciuntite şi aliată din oficiu a naziştilor. Lovitura decisivă a fost dată însă la 27 ianuarie 1941, când Mareşalul Antonescu, conducătorul de facto al României, a constituit un guvern militar.

La 22 iunie 1941, Antonescu a ordonat Armatei Române să treacă Prutul, iar România a făcut primul pas ferm în cel de-al Doilea Război Mondial. Decizia a ajuns la urechile monarhului în urma unui anunţ al postului de radio britanic BBC. În luna august 1944, pe măsură ce soldaţii „roşii" se apropiau mai mult de frontiera României, Regele Mihai s-a alăturat politicienilor români favorabili Aliaţilor, printre care se numărau şi comuniştii. La 23 august, Regele l-a destituit şi l-a arestat pe Antonescu, predat ulterior sovieticilor la 1 septembrie 1944. 

"Mă întreb dacă aţi auzit că Alice a născut un băiat (n.r. - actualul Prinţ-Consort al Marii Britanii!) acum câteva săptămâni. A declarat că ar fi înecat copilul dacă ar fi fost fată! Doar gândeşte‑te cum o să sară pe mine dacă voi naşte o fetiţă.''
Regina Elena
mama lui Mihai I, într-o scrisoare din 1921

Limba maternă: engleza

Conform biografului oficial al Reginei Elena (mama lui Mihai I), Arhtur Lee, prima limbă în care a vorbit cel care avea să devină Regele
României a fost engleza.

Războiul rece al decoraţiilor
Regina Ana şi Regele Mihai, în ziua nunţii


La finalul războiului, Regele Mihai a fost decorat deopotrivă de preşedintele SUA, Harry S. Truman (cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad), şi de liderul URSS, Iosif  V. Stalin (cu Ordinul Victoria cu diamante). Istoria este însă nedreaptă cu cei care o scriu şi comuniştii care cucereau gradual România au eliminat, cu perfidie, rădăcinile monarhice ale românilor. Regele a fost trecut iarăşi în plan secund, iar destinul ţării se judeca la Moscova, care, desigur, nu credea în lacrimi.
La 30 decembrie 1947, în Palatul Elisabeta, care era înconjurat de Armată, premierul Petru Groza şi ministrul Industriei şi Comerţului, Gheorghe Gheorghiu-Dej, i‑au înmânat lui Mihai actul de abdicare. Constrâns de ameninţări şi de presiunea exercitată de comunişti,
Regele a semnat abdicarea.

Deşi comuniştii au încercat mereu să prezinte despărţirea de monarhie ca fiind una amiabilă, „un divorţ decent şi elegant", Regele povesteşte, într-un amplu interviu alături de istoricul Mircea Ciobanu, adevărul său: „Pentru Crăciun ne‑am dus la Sinaia. Acolo avea să fie pregătită vorbirea pentru ţară. Eram împreună cu mama mea (n.r. - Regina Elena). De sărbătoare nu putea fi vorba, dacă la asta s‑ar putea gândi cineva. Evenimentele din ţară luaseră un curs greu de prevăzut. Liniştiţi nu eram.
Puteai să te aştepţi la orice. (...) Celelalte zile, pentru mine, au trecut într‑un fel ciudat de confuzie. Nu întotdeauna noaptea de Anul Nou se transformă într-o sărbătoare. Despre ce sărbătoare mai putea fi vorba? Năvala şi presiunile sovieticilor, comunizarea forţată a ţării, atâtea şi atâtea atacuri al căror scop nu era decât azvârlirea României în prăpastie... ajungi bolnav de o boală foarte gravă, cu dureri imense şi ajungi la un punct al suferinţei când nu mai simţi nimic dacă cineva vine şi el cu un cuţit să lovească în locul dureros".
Carol I (pe numele complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen): 1866 – 1914
Exilul şi împărăţia

La 3 ianuarie 1948, Mihai a părăsit România - pentru jumătate de secol - trăind în exil, asemenea unor oameni obişnuiţi. După ce Regele Mihai s-a căsătorit cu Regina Ana, cuplul şi‑a mutat reşedinţa la Lausanne, în Elveţia, şi apoi în Anglia, unde au locuit până în 1956. Pentru a-şi asigura traiul, au construit o fermă de pui şi un mic atelier de tâmplărie, iar Mihai a semnat contracte de angajare cu firma aeriană Lear Jeats and Co. şi a înfiinţat o companie de electronică şi mecanisme automate, denumită METRAVEL. În România, istoria continua să curgă împotriva monarhiei.

Urmaşul celor care au făcut România Mare

„Adevărul" vă arată de unde vine Mihai I. E re­cursul necesar la un trecut multă vreme interzis. Instaurarea monarhiei în România a eliberat societatea românească de constrângerile interne şi internaţionale care i‑au întârziat evoluţia firească. Numai câteva exemple: proclamarea independenţei din 1877, obţinută cu armele în luptă împotriva Imperiului Otoman, participarea la războiul balcanic din 1913 şi la Primul Război Mondial, culminând cu desăvârşirea unităţii naţionale, la 1918, şi Constituţia din 1923.

Venirea Prinţului Carol de Hohenzollern în România la 9 mai 1866, la propunerea făcută de I. C. Brătianu, după o călătorie plină de peripeţii pe Dunăre, a fost percepută ca o măsură firească pentru viitorul României. 685.969 de voturi de susţinere a obţinut viitorul Rege în urma plebiscitului organizat la 8 aprilie 1866 (ziua când împlinea 27 de ani), doar 224 de persoane exprimându-se împotrivă. Carol I a fost primit cu braţele deschise de românii exasperaţi deja de comportamentul bizantin al conducătorilor. Mai mult, Carol era simpatizat personal de Napoleon al III-lea şi de Wilhelml I, Regele Prusiei.
Ferdinand I (Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) : 1914 – 1927
Primul semn de belşug

A fost încoronat ca Prinţ al României la 10 mai 1866, dar coroana care a rămas simbolul domniei sale a fost confecţionată ulterior din oţelul unui tun cucerit de la turci în Războiul pentru Independenţă, după spusele istoricului Constantin Moisil. Ca o notă pitorească în atmosfera vremii, la prima cuvântare a lui Carol I (în franceză), în aplauzele frenetice ale mulţimii, a început o ploaie torenţială - „cea dintâi care stropea şi răcorea ogoarele României, uscate de trei luni de secetă", cum remarca marele istoric Nicolae Iorga. Carol I s-a înscăunat Rege în 1888. „Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa în spiritul meu călăuzit de deviza «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine»", scria Carol I în testamentul său, la 26 februarie 1899, şi avea dreptate să scrie aşa.

Regele rebel

Ferdinand I „Întregitorul", venit, aşa cum remarca filosoful Mircea Vulcănescu, „de la izvoarele Dunării, înspre Rinul-de-sus, din părţile acelea în care se amestecă rasa germană cu Celţii din Galia şi cu puternice urme ale romanităţii", a continuat modernizarea României. Cum Carol I a avut un singur copil (o fată), care a murit copil, pe tron a ajuns Ferdinand de Hohenzollern, fiul fratelui său.

„Sfios, dar însufleţit de o conştiinţă adâncă a răspunderii sale
monarhice, stimulat de personalitatea puternică şi fermecătoare a soţiei sale, Regina Maria, noul rege, Ferdinand I, trebuia să facă faţă de îndată unor împrejurări noi. Vremurile păreau că vor cu tot dinadinsul să grăbească cu o generaţie îndeplinirea unei misiuni pe care visătorii cei mai îndrăzneţi n-o hărăziseră în gând decât celui de‑al treilea vlăstar al dinastiei", continua Mircea Vulcănescu, referindu-se, desigur, la Marea Unire.

Dacă istoria îi va reţine pe primii doi monarhi drept modernizatorii României, Carol al II-lea a fost mai degrabă copilul rebel al Familiei Regale din România. Scriitorul Teşu Solomovici îl descrie pe Carol al II‑lea drept un „copil inteligent, care iubea cartea, vorbea limbi străine (între care engleza, franceza şi germana) şi era charismatic. Spre marea durere a Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, tinereţea Prinţului Carol a fost însă un şir lung de scandaluri dureroase".
Carol al II-lea (regele rebel care a fost cunoscut şi sub numele Carol Caraiman): 1930 – 1940
Un stol de domnişoare

Potrivit lui Solomovici, prinţul frecventa des casa lui Titu Maiorescu, „dar fiindcă‑i plăcea să întâlnească acolo pe nepoatele bătrânului om de stat, un stol de domnişoare din înalta societate pentru care atenţia sa e măgulitoare şi, totodată, stânjenitoare, din cauza amintirii episodului romantic care a silit-o pe Elena Văcărescu să plece în exil".
Mai târziu, unul dintre aceste flirturi va crea imense complicaţii. Este vorba de flirtul cu Zizi Lambrino, cu care prinţul se căsătoreşte în secret, fără acordul familiei, la Odessa, pe 31 august 1918.  Deşi Familia Regală încerca să-i găsească o pereche potrivit statutului său, capriciile lui Carol nu puteau fi depăşite. La 20 de ani, Principesa Maria îi prezintă chiar pe marea ducesă Olga, fiica Ţarului Nicolae al II-lea, dar Prinţul refuză să se logodească cu ea, motivând că e „prea urâtă".

„O inimă grav rănită"

Nici mariajul - contestat de Regele Ferdinand - cu Zizi Lambrino n-a durat prea mult, Carol hotărându-se să plece într-o călătorie în jurul lumii, unde se îndrăgosteşte, la fel de iremediabil, de Prinţesa Elena a Greciei şi Danemarcei. „Da, sărmana mea iubită: e adevărat că sunt logodit, şi chiar cu o prinţesă. E‑atât de contrar principiilor mele încât sunt chiar şi eu stupefiat. Am găsit pe cineva care mă înţelege şi care împărtăşeşte concepţia mea despre existenţă. Şi-a acceptat să aline o inimă grav rănită", îi scria Carol lui Zizi Lambrino, adăugând apoi, cu o ipocrită filosofie: „Da, asta‑i viaţa".

45 de ani a fost împiedicat Regele Mihai I să se întoarcă în România.

10 ani a fost Mihai I Regele României. Prima dată între 1927 şi 1930, a doua oară între 1940 şi 1947.

Regele Mihai I al României: „Acasă redeveneam un copil retras, singuratic"

Foto: Realitatea Ilustrată

Regele Mihai, la ceremoniile de 10 mai 1928

Despărţirea părinţilor, Principii moştenitori Carol şi Elena, a umbrit copilăria Regelui Mihai. Cel proclamat Rege la numai 6 ani mărturisea, peste ani, că a resimţit acut lipsa vieţii de familie. Mihai, al patrulea rege al României, s-a născut în seara de 21 octombrie 1921, la Castelul Foişor din Sinaia.

Regina Elena a Greciei a avut o sarcină dificilă. Pentru mai multă siguranţă, în afară de doctorul Romalo, medicul oficial al Casei Regale, din patria viitoarei mame a fost adus la Sinaia şi un specialist grec, doctorul Louros.

Moştenitorul tronului a venit pe lume mai devreme, în urma unei naşteri complicate, care i-a făcut pe cei prezenţi să se teamă pentru viaţa mamei şi a bebeluşului. „La un moment dat ne-am temut groaznic cu toţii că nu va supravieţui copilul - scria Regina Maria în Însemnările sale -, şi nu puteam suporta acest gând, mai ales pentru ea, dar şi pentru noi, pentru Carol" (Însemnări zilnice, ianuarie 1921-decembrie 1921, volumul III, Editura Albatros, Bucureşti, 2004).
O frumuseţe de copil

Regele Mihai, cu bunicul său, Regele Ferdinand   Fotografii: Arhivele Naţionale

Naşterea copilului a adus bucurie în familia regală. Micul principe, pentru care a fost ales un nume românesc, nu era doar primul nepot al Regelui Ferdinand, ci şi moştenitorul tronului. Astfel, viitorul dinastiei era asigurat. „Ce uşurare, ce bucurie, bucuria tuturor, că este băiat, că ea este în afara oricărui pericol" se entuziasma Regina Maria. „Şi, deşi mica fiinţă a venit pe lume cam cu o lună mai devreme, este cu adevărat un băieţel frumos şi a intrat din toate puterile în momentul în care a venit în bătrâna şi reaua noastră lume". „Consider că este o frumuseţe de copil", conchidea, mulţumită, augusta bunică.

Cu Regina Maria, bunica paternă

Principele Mihai a fost creştinat în ianuarie 1922, la Bucureşti, în rit ortodox, după cum cerea Constituţia. Ceremonia religioasă a fost oficiată în sala mare a Tronului de la Palatul Regal. Naşi au fost Regele Ferdinand - întâiul naş, Regele Constantin al Greciei, bunicul matern al copilului, Regina-Mamă Olga a Belgiei, Regele Albert al Belgiei, Prinţul Christofor şi Prinţesa Irina a Greciei, Marea Ducesă Viktoria Feodorovna, Infanţii de Bourbon-Orléans.
Născut pe aripile speranţei, micul principe avea să cunoască repede „bătrâna şi reaua noastră lume", invocată de bunica paternă. În scurtă vreme, mariajul Principilor moştenitori Carol şi Elena s-a dovedit nefericit. Caracterul nestatornic al Prinţului Carol, ambiţiile făţişe sau nedeclarate din interiorul familiei regale au afectat din nou armonia atât de scurtă de la curtea României. În decembrie 1925, Principele Carol şi-a părăsit ţara şi familia şi a anunţat printr-o scrisoare că renunţă definitiv la drepturile sale de moştenitor al tronului. În ianuarie 1926, Parlamentul l-a declarat moştenitor al coroanei României pe copilul Mihai, atunci în vârstă de 4 ani, ajutat de o Regenţă.
Intrigile de palat şi singurătatea puterii

Regele Mihai a fost foarte apropiat de mama sa

Pe micul principe l-a afectat mult despărţirea prematură a părinţilor. „De la naştere până la tinereţe, nu am cunoscut - ca să spun aşa - decât intrigile de palat şi singurătatea puterii - s-a confestat suveranul în dialogul cu Philippe Viguié Desplaces -, un fast întotdeauna apăsător şi, mai ales, lipsa dureroasă a unei vieţi de familie..." (O domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié Desplaces, Editura Libra, Bucureşti, 1995).
Cu puţinii săi ani, criza dinastică provocată de tată n-avea cum s-o înţeleagă. Problemele politice, viitorul dinastiei şi al ţării îi erau străine. „În momentul când se desfăşurau aceste evenimente, eu nu eram la curent cu nimic. Resimţeam aceste conflicte mai mult decât le înţelegeam. Îmi aduc astfel aminte de o duminică la biserică, cu mama. O priveam cu coada ochiului şi am văzut-o că plânge. Trebuie să fi avut vreo cinci ani. Suferinţa unei mame, iată, fără îndoială, cea mai veche amintire a mea din România...".
Şi inevitabilul s-a produs în iulie 1927. După aproape un an de suferinţe provocate de cancerul la colon, la ora două dimineaţa, Regele Ferdinand închidea ochii la reşedinţa de vară a suveranilor români de la Sinaia. În aceeaşi zi, după-amiază, în jurul orei 16.00, Principele Mihai, care nu împlinise încă 6 ani, a fost aclamat ca Rege de Parlament.
Micul Rege a domnit trei ani fără o lună, din iulie 1927 până în iunie 1930. Între timp, a devenit şcolar. În afară de  citit şi socotit,  nepotul lui Ferdinand Întregitorul învăţa încet-încet să fie Rege. Ceea ce nu era mereu simplu, după cum i-a mărturisit lui Viguié Desplaces. În primul rând, trebuia deprins cu sentimentul datoriei, prezent la primii doi regi ai României, înţeles într-o manieră particulară de tatăl lui. „Deşi suntem şi noi oameni ca oricare alţii, rolul nostru ne impune anumite responsabilităţi. Avem o datorie de îndeplinit, şi asta înainte de toate! Între altele, micul Rege trebuia să fie prezent la evenimente oficiale, însoţit de Regina-Mamă. La 10 mai 1928, bunăoară, Mihai I a salutat pentru prima oară asistenţa, ca suveran al românilor. La început de iunie, în mod tradiţional, membri ai familiei regale erau prezenţi la Târgul Moşilor, în Bucureşti. Maiestatea Sa a urmărit reprezentaţiile cu ponei şi cu maimuţe, curios ca orice copil, după cum îl înfăţişează fotografiile publicate în „Realitatea ilustrată". Era un moment mai pe potriva vârstei. Pentru că, de obicei, nu se simţea bine în ipostaze oficiale.
„Aceste ieşiri oficiale, care erau destul de puţin numeroase, constituiau de fapt singurele momente în care participam la viaţa Regatului", i-a explicat Mihai I lui Philippe Viguié Desplaces, „singurele momente în care aveam parte de manifestările de respect datorate unui Rege. La drept vorbind, eu m-aş fi lipsit bucuros de aceste obligaţii pe care le suportam fără a le înţelege. A-ţi îndeplini datoria, atunci când ai şase ani, este întotdeauna o corvoadă. Asistam la parade sau la treceri în revistă militare, ceea ce - departe de a mă distra - îmi provoca un sentiment de plictiseală şi de stinghereală. Reîntors acasă, redeveneam un copil retras şi singuratic". „Câteodată nici nu te vede, visează altundeva", remarca şi Principesa Ileana, mătuşa paternă a Regelui, natura-i melancolică.
Prima domnie a Regelui Mihai s-a sfârşit la 8 iunie 1930.
La 6 ani, aclamat ca Rege de Parlament
La 20 iulie 1927, Principele Mihai a fost adus de la Sinaia în Capitală, cu trenul regal, pentru a fi prezentat Camerelor reunite. Venise împreună cu mama sa, Principesa Elena. „Trăiască Regele Mihai I", au strigat deputaţii, iar Regele în pantaloni scurţi a salutat pentru prima oară Parlamentul, în calitate oficială.

Două generaţii ale dinastiei: Carol al II-lea şi Mihai I

După cum a mărturisit ulterior, nu înţelegea prea bine ce se întâmplă. „Dumneavoastră nu trebuie să uitaţi că ideea de a deveni Rege al României nu domina viaţa mea de zi cu zi", aprecia suveranul în conversaţia cu Philippe Viguié Desplaces. „Desigur, ştiam că voi fi chemat să domnesc, dar nu-mi închipuiam că asta se va întâmpla la 6 ani!".
După depunerea jurământului, familia regală s-a înapoiat la Sinaia, pentru a asista la funeraliile defunctului Rege. În memoriile sale, Eugeniu Buhman, secretarul particular al Regelui Carol II, care n-o prea avea la inimă pe Regina Maria, scrie că aceasta şi-ar fi dorit ca ea să-l prezinte deputaţilor pe noul Rege. Şi că în dimineaţa de după decesul lui Ferdinand,  şi-ar fi petrecut mai multe ore la telefon cu guvernul. Cum i s-a refuzat această onoare, Regina a rămas la Sinaia, să vegheze la căpătâiul soţului („Patru decenii în serviciul Casei Regale a României. Memorii, 1898-1940", Sigma, Bucureşti, 2006).
„Am trăit acele zile fără a fi pe deplin conştient de evenimente", a rememorat peste ani Regele Mihai cu Philippe Viguié Desplaces ziua primei sale încoronări. „Bunicul meu, Ferdinand, abia murise de cancer şi iată că primeam telegrame de felicitare din lumea întreagă, aşa cum se obişnuieşte, când eu probabil abia ştiam să citesc! Îmi aduc aminte de parade militare grandioase, dar amintirile mele se amestecă cu fotografiile pe care le-am revăzut după aceea... La câteva ceasuri după moartea bunicului meu, Camerele m-au proclamat Rege al României, sub numele de Mihai I".

Cu Regina-Mamă Elena a Greciei   Fotografii: arhivele naţionale

În timpul primei domnii, programul oficial al Regelui Mihai a fost adecvat vârstei. Străin de marea politică, după cum era şi firesc, n-avea cum şti că, din străinătate, părintele lui îi pregătea detronarea. Şi că cei care-i juraseră credinţă la 20 iunie 1927 aveau să-şi uite repede legământul. 
Detronat de tată
După moartea Regelui Ferdinand, în exilul autoimpus, Carol începuse a nutri gânduri de domnie. Şi în ţară ideea că Prinţul Carol ar trebui iertat căpăta tot mai mulţi adepţi. Principele Nicolae, unchiul Regelui, era puţin preocupat de treburile statului. „Regenţa este o porcărie fără autoritate şi cu trei capete, greu de dus şi proasă conducătoare", îi scria el fratelui său Carol, la 17 ianuarie 1929. „Mare prostie ai făcut să te cari, dar ce mai, dacă nu erai tu, eram eu. Acum să vedem cum putem să împăcăm şi capra, şi varza".

Regele şi Regina-Mamă, imortalizaţi de  Studio Julietta, fotograful oficial al Casei Regale

După un drum aventuros, la 6 iunie 1930, Prinţul Carol a revenit la Bucureşti. Regele Mihai şi-a amintit peste ani cu ce sentimente şi-a revăzut părintele. Nu se văzuseră de 5 ani şi aproape nicio amintire despre tată nu stăruia în mintea copilului. „Mama a fost cea care a venit să mă anunţe că tatăl meu se întorsese - a rememorat peste ani momentul revederii cu cel care avea să-l detroneze peste doar o zi. Îmi amintesc că era în mod vizibil foarte tulburată. Cât despre mine, am simţit că mi se strânge inima la simplul gând că aveam să îl cunosc pe bărbatul care o făcea să sufere atâta şi câteodată să plângă. Trebuie să recunosc că nu îl cunoscusem niciodată cu adevărat pe tatăl meu înainte de acest 6 iunie 1930. Aveam 2 ani atunci când începuse să o chinuiească  pe mama şi abia dacă avea mai mult atunci când plecase. De fapt, nu îmi pusesem niciodată cu adevărat întrebarea dacă el îmi lipsea sau nu... Iar acum, că se întorsese, îngrijorarea era în mine mai puternică decât curiozitatea sau dorinţa afectivă. Mama ceruse în mod imperios ca să nu fiu eu acela care să meargă înaintea lui, ci el să vină la Rege. A venit deci el în casa noastră. Îmi amintesc ca şi când s-ar fi întâmplat ieri. Se aflau acolo unchiul meu - Prinţul-regent Nicolae, mătuşa mea - Principesa Elisabeta, şi mama mea, adunaţi cu toţii în salon. Mama privea pe fereastră, într-o stare de agitaţie extremă. Deşi stătea cu spatele la mine, ştiam că plânge. Iar acolo, aşezat călare pe un scaun, se afla un bărbat pe care nu-l cunoşteam. Înalt, arătos, cu o mustaţă scurtă. Era tatăl meu. M-a privit îndelung, apoi s-a ridicat în picioare şi m-a luat în braţe, strângându-mă foarte tare. Mă simţeam prizonierul lui. Aş fi vrut să scap, eram foarte stânjenit deoarece, în timp ce el mă strângea în braţe, eu întorceam capul spre mama mea care plângea pe tăcute. Ştiam ce reprezintă tatăl meu pentru ea şi această scenă îmi era teribil de neplăcută.  Nu îmi era frică de el, la drept vorbind, însă ceva mă deranja, în fond nu simţeam niciun fel de bucurie".
"Trebuie să recunosc că nu îl cunoscusem niciodată cu adevărat pe tatăl meu înainte de acest 6 iunie 1930. "
Regele Mihai
Din Rege, Mare Voievod de Alba Iulia
La 8 iunie 1930, Parlamentul l-a proclamat Rege al României pe Carol, primul născut al lui Ferdinand şi al Mariei, sub numele de Carol al II-lea. Mihai a primit titlul de Voievod de Alba Iulia. Un titlu ridicol, în opinia lui Nicolae Iorga, cel care-i predase în copilărie lui Carol istoria neamului pe care acum era chemat să-l conducă. Întoarcerea tatălui avea să-i aducă fostului şi viitorului Rege noi suferinţe. O vreme, copilul a fost disputat de cei doi părinţi. Apoi, neîmpăcată cu ideea de a-şi ierta soţul adulterin, Regina-Mamă a părăsit România. Mihai, moştenitorul tronului, a rămas la Bucureşti. „Despărţirea de mama a avut asupra mea un efect profund", mărturisea peste ani suveranul.
„De când e Rege, îl vedem rar"
Între 1927 şi 1930, în timpul primei domnii, Mihai I a locuit cu Regina-Mamă Elena la Palatul din Bulevardul Kiseleff. În acest timp, Regina Maria locuia la Palatul Cotroceni. Palatul Regal din Calea Victoriei avea să fie refăcut în timpul lui Carol al II-lea, care a şi locuit acolo. „E cam trist, căci îl vedem foarte rar, de când e Rege, Mama lui nu-l prea aduce pe la noi, ceea ce ne doare mult", se destăinuia Principesa Ileana, mătuşa paternă a micului Rege, într-o scrisoare către diplomatul Radu Cuţarida, amic al Principesei.

Colegi de clasă cu Regele

Foto: Iosif Berman / Arhivă personală Radion Chiaburu

Regele (centru), la sfârşitul clasei a IV-a, alături de colegi şi profesori. Radion Chiaburu, primul din dreapta sa

 

Continuăm serialul dedicat Maiestăţii Sale, cu un episod special: amintirile lui Radion Chiaburu (91 de ani) şi Lascăr Zamfirescu (89 de ani), colegi de clasă şi prieteni din copilărie până astăzi cu Regele Mihai.

Era anul 1932, iar cursurile pe care profesorul Nicolae Saxu le ţinea Marelui Voievod de Alba Iulia la Palat erau pe sfârşite. Viitorul suveran al României avea vârsta admiterii la liceu (n.r. - Gimnaziul de astăzi), iar tumultul nefiresc al copilăriei la Palat avea să se sfârşească. Regele Carol al II-lea a ales o comisie specială care să-i caute, prin toată ţara, pe cei mai buni elevi din generaţia Voievodului, reprezentanţi ai celor mai importante categorii sociale, care să şi provină din toate provinciile ţării.
Echipa însărcinată cu această misiune aparte era condusă de profesorul Saxu şi sprijinită îndeaproape de marele sociolog Dimitrie Gusti. Numai 8 elevi au fost selectaţi să înceapă prima clasă de liceu la Palat, la 30 ianuarie 1933 - elita şcolilor române - fii de ţărani, diplomaţi, ofiţeri, învăţători, avocaţi sau preoţi, şi săraci, şi bogaţi, şi de la sat, şi de la oraş, şi români, şi de alte etnii. „Clasa palatină", cum era numită în epocă, a suferit mai multe schimbări, fiind redimensionată aproape anual. Din cei 14 elevi care i-au fost colegi, doar 3 au rămas să dea Bacalaureatul, în 1940, în aceeaşi sală cu Voievodul Mihai: Mircea Ionniţiu, Costache Malaxa şi Walter Heltmann.

Dintre foştii colegi de clasă ai Maiestăţii Sale, astăzi mai sunt în viaţă trei: Radion Chiaburu (fiu de ţăran), Lascăr Zamfirescu (fiu de diplomat, nepotul prozatorului Duiliu Zamfirescu) şi Walter Heltmann (fiu de profesor). „Helti", cum îl poreclise Voievodul, locuieşte în oraşul german Tübingen, în timp ce „Chiabi" şi „Zamfi" au rămas în Bucureşti şi îşi aduc aminte de lecţiile învăţate în „clasa palatină" de parcă tocmai ar fi ieşit de la cursuri. Viaţa nu a fost uşoară cu ei: au ajuns, de la Palat, în blocurile gri din cartierele muncitoreşti şi modeste ale Capitalei trecute prin comunism, dar au păstrat, cumva, nobleţea care numai în casele regale se deprinde.

Cu Regele Mihai sunt şi acum prieteni - se întâlnesc, rememorează întâmplări, glumesc - iar timpul nu a alterat relaţia lor specială. Despre clipele petrecute în şcoală povestesc, cu grijă, dar cu o pasiune fantastică „şi cu mare drag, oricând, domnilor". Retrăiesc acele momente, cu fiecare propoziţie pe care o spun, cu o atenţie şi o migală atât de neobişnuite pentru un secol al vitezei. Multe - oho! - au mai făcut domnii Chiaburu şi Zamfirescu la vieţile domniilor lor, dar acea coincidenţă a copilăriei în clasa palatină rămâne, poate, cea mai emoţionantă amintire, chiar şi acum când sunt, câţi mai sunt, nonagenari sau pe acolo.

Profesorii
- Ion Conea (geografie)
- Gheorghe Lazăr (istorie)
- Constantin C. Giurescu (istorie)
- Gheorghe Nedioglu (limba română)
- Ion Zamfirescu (filosofie)
- Nicolae Popescu (religie)
- Cristian Musceleanu (fizică, chimie)

Viaţa, după Regele Mihai

După terminarea liceului, Radion Chiaburu a fost încadrat ca elev-plutonier şi a ales aviaţia. „Am fost pilot de vânătoare, sunt veteran de război. N-am fost pe front, am fost în avion", glumeşte domnul Chiaburu. El a făcut parte din prima generaţie de aviatori care au pilotat avioanele R-80, „avioane de ultimă perfecţiune". N-a durat mult această perioadă, pentru că orgoliul domnului Chiaburu l-a determinat să demisioneze din Aviaţie. „În 1946, Aviaţa Română a vrut să facă un miting. Au selectat piloţii de vânătoare cei mai buni, printre care eram şi eu.
În vara anului 1943 lângă maiorul german Gerlitz, comandantul Şcolii de Piloţi de Vânătoare de la Galaţi, Radion Chiaburu (dreapta) îi prezenta Regelui situaţia de pe front

Trebuia să prezentăm cu avioanele acestea, R-80, numere de acrobaţie teribile! Ruşii însă au spus «niet!», fiindcă ar fi avut caracter prea naţionalist şi ne-au suspendat mitingul. Atunci m-am supărat şi am plecat." Deşi între timp obţinuse şi licenţa în drept, Radion Chiaburu s-a reprofilat, a învăţat o altă meserie şi s-a angajat la o întreprindere civilă din industria lemnului. „Am renunţat şi la avocatură şi la tot. M-am specializat în ambalaje, o ramură mai migăloasă, mai de nişă..."

„Dimineaţa, făceam înviorarea în spatele Palatului"

Radion Chiaburu, fiu de ţăran, din satul basarabean Peceştea (Orhei), a fost colegul Voievodului din clasa I până în clasa a V-a. „În luna lui ianuarie, profesorul Nicolae Saxu a vizitat trei licee de la Chişinău, printre care şi «Alexandru Donici», unde studiam eu. M-a întrebat de ce am doar suficient la muzică şi, după ce am fost ales, mi-a spus: «Mi-am călcat pe suflet, deşi erai afon». Nu ştiu nici acum de ce m-a ales pe mine, că erau o mulţime de elevi buni la liceu", îşi aminteşte domnul Chiaburu, cu o modestie de-o vârstă cu el.  

Fiind ultimul venit în „clasa palatină", Radion Chiaburu a fost găzduit de căpitanul Petrovici, ofiţer în Garda Palatului, într-o casă vecină cu Palatul Regal şi, pentru că avea cea mai apropiată locuinţă de Voievod, îl însoţea pe acesta la majoritatea activităţilor extraşcolare. „Între orele 17.00 şi 19.00, spre exemplu - îmi amintesc şi acum -, făceam meditaţii împreună cu Voievodul. Dimineaţa, făceam înviorarea cu colonelul Emil Pălângeanu, în spatele Palatului. Făceam alergări, exerciţii, 15 minute de gimastică şi apoi ne întorceam fiecare acasă pentru a ne pregăti de şcoală", rememorează Radion Chiaburu, cu o precizie de cronicar.
Radion Chiaburu este mândru de colecţia sa unică de fotografii  Foto: adevărul
„Şi cu ce erau cursurile de la «clasa palatină» deosebite faţă de alte licee?", am întrebat noi, şovăitor, şi aproape că l-am necăjit pe domnul Chiaburu cu neştiinţa noastră. „Păi atunci, nu se mai poate, scot «duşmanul»". „Duşmanul" este un album de fotografii unice, pe care „Chiabi" le-a păstrat cu sfinţenie, ascunse de ochii albaştri şi iscoditori ai Securităţii, jumătate de secol.

Regele în straie de ţăran

Sunt imagini surprinse de fotograful Casei Regale, celebrul Iosif Berman, de Voievod sau chiar de el. Sunt o comoară pentru oricine, istoric sau nu. Şi aşa ne povesteşte despre plimbările cu barca pe lacul Herăstrău, în compania amiralului Fundăţeanu, despre serbări, piese de teatru, activităţi agricole, vizite la fabrici, mine, mănăstiri, despre fiecare profesor, chiar şi despre momentul când a purtat prima dată pantaloni lungi. „Era la sfârşitul clasei a IV-a, era semnul de maturitate".

„La finalul fiecărui an, făceam excursii «de sinteză» prin ţară. Vedeam cu ochii noştri tot ceea ce învăţasem în timpul anului. Spre exemplu, când vorbeam de lupta de la Codrii Cosminului, noi eram acolo, în codru!", ne explică domnul Radion Chiaburu. Fotografia sa preferată este însă cea care ilustrează o piesă de teatru din clasa a IV-a, jucată cu ocazia sărbătorii de Crăciun - o imagine parcă decupată din cartea „Prinţ şi cerşetor".
„Înainte de Crăciun, Victor Ion Popa, un regizor teribil de pe timpul nostru, a venit la Palat şi ne-a făcut un text într-o jumătate de oră, pentru a marca Naşterea Domnului. Eu îl jucam pe împăratul Irod, care tocmai dăduse ordin să fie omorâţi 2.000 de copii, iar Voievodul era un ţăran. Ne-am dus la chiar la Regina Maria, la Cotroceni, să prezentăm piesa. După reprezentaţie, ne-a dat la fiecare câte un pachet mare de tot cu portocale, iar Voievodului i-a dat o pungă cu monede de aur pentru săraci."
1936. Radion Chiaburu (dreapta), în rolul împăratului Irod şi Marele Voievod, în rolul unui ţăran

Învăţau - şi nu era deloc uşor! - elevii la „şcoala palatină", dar, când aveau timp liber, se jucau, voinici nevoie mare, tot felul de jocuri. Chiar şi „bâza" jucau, se întreceau în lovituri fulgerătoare, chiar şi peste capetele încoronate.Din cauza reducerilor bugetare, Radion Chiaburu a plecat, în clasa a VII-a din „clasa palatină", fiind trimis la Liceul Militar de la Târgu-Mureş.

„Am plimbat-o pe ghidon pe mătuşa Regelui!"

Lascăr Zamfirescu, nepotul scriitorului Duiliu Zamfirescu şi fiul diplomatului Alexandru Zamfirescu (apropiat al lui Nicolae Titulescu), fratele celei care avea să devină marea scriitoare Sanda Stolojan, a studiat, alături de Rege, din clasa a V-a până în clasa a VII-a.  În copilărie, „Zamfi" l-a urmat pe tatăl său la toate legaţiile unde acesta era ministru (n.r. - corespondent al ambasadorului de astăzi).

S-a născut domnul Zamfirescu în Berlin, a învăţat apoi, în primele clase, în Olanda, la ­„Sacré-Coeur de Jésus" (şcoală de maici), apoi în Brazilia, la Rio de Janeiro. În România a venit abia la 14 ani, în urma insistenţelor tatălui. „Tatăl meu a făcut trei doctorate (în litere,  în drept şi ştiinţe politice) şi, când a fost pe front, în «Primul», râdeau camarazii de accentul său. De aceea m-a trimis în România, să învăţ limba cum trebuie", spune Lascăr Zamfirescu.  Apoi, ne cere, jovial, îngăduinţa. „Sunt inginer, să ştiţi, şi inginerii vorbesc prost. Aşa vorbesc ei. Dumneavoastră sunteţi ingineri? Nu sunteţi, deci nu ştiţi cum e."

Anii în care a fost colegul de clasă al Voievodului ­i-au rămas întipăriţi în minte, deşi, cu modestia sa educată în diplomaţie, se scuză mereu: „Maşina mea deja tuşeşte, ca un motor vechi", spune arătând spre tâmplă. Această imagine este însă mai clară decât ziua de ieri: „L-am cunoscut pe Maiestatea Sa în Garaj, acolo a fost întâlnirea. Ne duceam la Palat, la Sinaia, cu două microbuze, firma Dodge. Eu eram îmbrăcat într-o uniformă frumoasă, albastră ca cerul şi cu cusătură aurită, în ac dublu". Prima strânsură de mână? „Efectul a fost grandios!"

În timp, „Zamfi" a devenit unul dintre prietenii cei mai apropiaţi ai Voievodului. „Eram confidentul lui, îşi vărsa adesea durerile către mine. Câteodată era foarte trist din cauza problemelor de familie, toată copilăria a fost marcat. Erau zile când venea la şcoală cu ochii roşii, domnilor, plângea toată noaptea. Nu-l întrebam, nici nu-mi spunea, dar simţeam... Acolo, la Palat, se petreceau lucruri care nu trebuiau să se petreacă. Regele stătea cu un etaj mai sus decât Voievodul şi acolo era câteodată foarte mare zarvă. Jucau poker, se înfuriau, câte şi mai câte - trăgeau şi cu pistoalele!", povesteşte dommul Zamfirescu.
În 2008, Regele Mihai I şi Lascăr Zamfirescu Foto: Lucian Muntean

Sutana lui Popa Nae

La şcoală, stătea chiar în primul rând, în stânga viitorului suveran. „Erau trei rânduri de pupitre în clasă, cu nişte scaune înalte, ca pentru bar - te pregăteau pentru viaţă", glumeşte seniorul. Şi ţine amintire o mulţime de întâmplări nostime. „N-am să uit niciodată o întâmplare cu preotul Nae Popescu, profesorul de latină şi de religie şi, totodată, tatăl actorului Mihai Popescu, de la «Naţional». El era un om foarte deştept şi atât de simpatic! Mi-a rămas întipărit în minte cum, la un meci de fotbal de la Băile Herculane, părintele juca şi el, ca portar.

 A fost nemaipomenit! Toate mingile le prindea, dar cum credeţi? Ridica sutana şi acoperea toată suprafaţa porţii!", râde, de ţi-e mai mare dragul, domnul Zamfirescu. Juca şi Regele fotbal, cum să nu joace? Era ditamai fundaşul de fier! Nimeni nu trecea pe lângă el. Plutea imperial în improvizatele careuri mici, avea o detentă... Dumnezeule!

Multe sunt întâmplările - şi caraghioase, şi sentimentale - pe care le ţine Lascăr Zamfirescu în caietul său de amintiri, încă nescris, toate sunt la fel de fermecătoare şi toate sunt dovada unei prietenii strânse cu Voievodul de Alba Iulia. „În vacanţele de vară, eu mergeam la legaţia tatei de la Roma, iar Maiestatea Sa mergea la mama lui, Regina Elena. Mereu mă chema, în ultima lună, la reşedinţa din Italia, să petrecem timpul împreună.

Îmi amintesc cum, în a doua vară ne plimbam cu bicicletele mereu. Veneau cu noi şi Regina-mamă şi sora sa, Principesa Irina a Greciei. Voievodul mergea cu Regina Elena pe bicicletă, iar eu o ţineam pe ghidon pe sora Sa, Principesa Irina a Greciei. Mă gândeam să nu cădem că praful s-ar fi ales de amândoi! Da, domnilor, am plimbat-o pe ghidon pe mătuşa Regelui!", se amuză domnul Zamfirescu şi ne amuzăm şi noi, de ce să nu râdem? Şi câte nu-şi aminteşte Lascăr Zamfirescu! Parcă vin toate deodată: l-a plimbat regele cu Jaguarul, în pădure, la Băneasa, au văzut filme la cinema, la Palat, au vorbit despre flirturi cu domnişoarele, demult, tare demult (înainte să înceapă „reacţiile fizico-chimice cu fetele" - chicoteşte Zamfirescu, complice).

Relaţia sa de prietenie cu viitorul monarh al României o poate rezuma într-un singur cuvânt: „Ideală". „N-a făcut cu mine niciodată o greşeală! Eu, poate, am făcut cu el. Dar, pe măsură ce ne cunoşteam mai bine, puteam vedea cum devenea mai responsabil, mai matur, mai dus, mai stăpân pe destinul său. Am rămas prieteni şi chiar din exil trimitea mesaje, prin terţi, de fiecare dată când aveam o tragedie în familie. Era alături de mine. Asta face un prieten", socoteşte domnul Zamfirescu.

"Asta nu ştiu dacă ar trebui să spun, dar o spun. La 90 de ani, „Alea iacta est" (n.r. - Zarurile au fost aruncate).  Din al treilea an, s-a redus numărul de studenţi, iar eu mă aflam printre cei care au plecat. A venit în schimb băiatul lui Malaxa, industriaşul. De ce? One never knows, does one? (n.r.-Nimeni nu ştie, ştie cineva?).''
Lascăr Zamfirescu

"Fiind inginer, eu sunt mai al dracului decât Regele! Ştiu să fac un motor diesel de la zero! Regele ştie să le conducă.''
Lascăr Zamfirescu

Abdicarea şi Exilul Regelui Mihai I

Foto: photoland corbis

Regele, adresându-se Parlamentului, în 1946

Continuăm serialul dedicat Maiestăţii Sale cu două dintre dramele istorice ale Familiei Regale: abdicarea în faţa comuniştilor şi exilul de jumătate de secol al Regelui Mihai I . România anului 1947, lăsată de marile puteri la discreţia Uniunii Sovietice, părea să se identifice din ce în ce mai mult cu o provincie „roşie“.

Un singur lucru îi mai împiedica pe comunişti să îndeplinească planul sovietic de aservire a ţării - instituţia monarhiei. Malaxorul bolşevic de la Cotroceni, însărcinat cu „omogenizarea" politicii româneşti, frământa însă planul definitiv: Regele trebuie să-i abandoneze singur pe români, să „divorţeze" definitiv şi, evident, amiabil de ţară.

„Un român scos din casa lui cu forţa nu încetează, numai prin aceasta, să fie român", le explica, peste ani, Regele Mihai I foştilor săi supuşi, într-un volum de convorbiri cu istoricul Mihai Ciobanu („Convorbiri cu Regele Mihai I al României", Humanitas, 2004). Documentele păstrate în arhivele din Occident, fără să fie „îngrijite" de securiştii români care scriau după dictare, alături de mărturiile Maiestăţii Sale şi ale apropiaţilor, dezvăluie însă contrafacerea comunistă referitoare la abdicarea „de bunăvoie".
Istoria momentului dramatic al abdicării Regelui Mihai I începe, de fapt, la 5 octombrie 1947, când Maiestatea Sa primeşte invitaţia de a participa la nunta Principesei Elisabeta (n.r. - în prezent, Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii). Acceptarea invitaţiei a constituit o dilemă serioasă pentru Regele Mihai, întrucât absenţa din ţară ar fi înlesnit planurile comuniştilor de a instrumenta o lovitură de stat şi, deci, de a-şi consolida, definitiv, puterea. Aceasta era însă prima călătorie oficială a monarhului român într-o ţară străină, iar Mihai voia să profite de evenimentul monden pentru a cere sprijinul politic marilor puteri.
În ţară însă, tensiunile escaladau - nu mai aveau răbdare comuniştii să scape de Coroană: „Aparenta nerăbdare a guvernului român de a-l vedea pe Rege plecat la nuntă nu poate decât să sporească suspiciunile", scria, la 4 noiembrie, trimisul Ministerului de Externe britanic la Bucureşti, Adrian Holman, într-o notă adresată Ministerului britanic de Externe. Două zile mai târziu, directorul Departamentului de Sud al Ministerului de Externe britanic anticipa deja un sfârşit dezastruos. „Acesta este un joc pierdut pentru Mihai [...] eliminarea lui prin asasinat, încarcerare sau expulzare este numai o chestiune de timp, şi probabil nu mult timp", îi scria acesta ambasadorului american la Londra.
Fără sprijin
La 29 octombrie a început procesul infam al liderilor ţărănişti (arestaţi în urma complotului de la Tămădău), iar Regele şi-a amânat plecarea pentru 12 noiembrie - la o zi după ce Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au primit sentinţa închisorii pe viaţă! Într-o atmos­feră prietenească, toţi membrii Guvernului l-au condus pe Mihai la aeroportul din Băneasa şi şi-au luat rămas-bun, sperând că acest salut va fi ultimul. Cu complicitatea pilotului Caseri Regale, însuşi Maiestatea Sa a pilotat avionul o parte din drumul către Londra!
Înaintea nunţii regale, dar şi după, Regele Mihai a încercat să obţină sfaturi de la reprezentanţii guvernelor american şi britanic - să rămână în Exil, cerând sprijin pentru o potenţială întoarcere, sau să se întoarcă în ţară, cerând garanţii de securitate. Sfaturile însă n-au venit, iar monarhul şi-a asumat revenirea în ţară, fără să fie sprijinit, aşa cum spera, de Marile Puteri. 
" (...) Pe deplin conştient de importanța actului ce fac în interesul poporului român, ABDIC pentru mine şi pentru urmaşii mei de la Tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României. Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de Stat. "
Regele Mihai I
În Actul de la 30 decembrie 1947
Regele, nunta, comuniştii şi o mie de studenţi
În afara discuţiilor diplomatice din Marea Britanie, Regele Mihai trăia, concomitent, şi o altă poveste, mult mai romanţată: tocmai o cunoscuse şi o ceruse în căsătorie pe Principesa Ana de Bourbon-Parma. Ultimele zile ale călătoriei sale le-a petrecut în liniştitul oraş elveţian Lausanne, în compania viitoarei soţii. În primele zile ale lunii decembrie, Dumitru Negel, mareşalul ­Curţii Regale, a fost trimis la Bucureşti pentru a obţine acordul Guvernului pentru căsătorie. Cinci zile au durat negocierile - până la 12 decembrie - şi tot fără răspuns s-a întors Negel. Adrian Holman explica, într-o notă, că „o astfel de aprobare putea fi privită ca un angajament pe termen lung în favoarea monarhiei din această ţară, lucru pentru care guvernul român pesemne că nu este pregătit să-şi asume responsabilitatea".
La 21 decembrie, Regele s-a întors în ţară, de data aceasta cu trenul, fiind întâmpinat în gara de la Bucureşti doar de oameni din Guvern. Deşi tradiţia era ca românii să-l salute pe monarh la astfel de prilejuri, accesul lor a fost restricţionat. Regele a preferat să caute liniştea la reşedinţa de la Sinaia, unde a plecat în ziua următoare.

Regele Mihai şi Regina Ana, în ziua nunţii  Foto: Adevărul

Revolverul
La 27 decembrie, în urma unei conferinţe tăinuite între Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş şi Iosif Chişinevschi, au fost stabilite ultimele detalii ale planului de acţiune, acestea fiindu-i comunicate premierului Petru Groza două zile mai târziu. La 29 decembrie, în toiul nopţii, preşedintele consiliului de miniştri, Groza, i-a cerut Regelui o audienţă pentru a doua zi, la ora 9.00, la Palatul Elisabeta din Capitală. Acolo, Regele şi Regina-Mamă, Elena, sunt întâmpinaţi mai întâi de camioane şi militari din Divizia „Tudor Vladimirescu", amplasaţi strategic în jurul Palatului. Chiar şi garda de serviciu fusese consemnată. Însoţit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza a decrerat că este categoric „în favoarea divorţului" şi a prezentat actul de abdicare pentru a fi semnat de Rege. 
„Suveranilor nu li s-a permis nici măcar să se consulte între ei. În timp ce Regele se retrăgea într-o cameră alăturată unde se aflau mareşalul curţii şi secretarul său particular, Reginei-Mamă i se cerea cu insistenţă de către preşedintele Consiliului să se folosească de toată influenţa pentru a-l determina pe fiul ei să cedeze. Deliberarea monarhului a durat puţin timp: a remarcat imediat că reşedinţa sa era deja împânzită de trupele diviziei comuniste «Tudor Vladimirescu».
După ce a afirmat că el consideră că «acţionează în interesul poporului său, pentru a evita vărsarea de sânge», Regele s-a resemnat să semneze actul de abdicare. Dl. Groza s-a lansat atunci în mulţumiri şi promisiuni frumoase" - este detaliat evenimentul într-o telegramă trimisă de Legaţia Franţei la Bucureşti ministerului de Externe, iar mărturiile Maiestăţii Sale confirmă veridicitatea consemnării.
Regele afirma în cartea de interviuri cu Mircea Ciobanu că a fost ameninţat de Groza şi Dej că vor fi ucişi 1.000 de studenţi arestaţi, începând cu 1945, pentru simpatiile lor monarhiste. Mai mult, Groza i-ar fi arătat şi revolverul.
La 3 ianuarie 1948, Mihai I părăsea România. Pe cei care l-au despărţit de România „dăruită" lui Stalin i-a iertat, dar nu i-a uitat. „Despre ei nu e bine să se tacă!", spune Regele în volumul lui Mircea Ciobanu, „Convorbiri cu Mihai I al României".
Întoarcerea tatălui risipitor
Nu numai de sovietici se temeau diplomaţii britanici şi cei americani, ci şi de o potenţială reîntoarcere a tatălui aventurier, Carol al II-lea. Acesta locuia în Brazilia, însă plănuia o călătorie în Europa. La 5 octombrie, în ciuda tututor eforturilor diplomatice americane, engleze, canadiene şi franceze, Carol ajunge în Lisabona, fiind bănuit de ministrul francez de acolo de relaţii cu agenţi sovietici. În ciuda neliniştilor statelor europene, Carol nu a intenţionat să se reîntoarcă pe tronul României. Nu mai avea nicio tragere de inimă.
Regele, în slujba lui Lear
„Adevărul" a încercat să reconstituie în ultima săptămâna viaţa Regelui Mihai. Un asemenea rezumat, o asemenea comprimare sunt utile pentru gazetă, dar sunt şi nedrepte pentru Rege, căci e peste poate să înghesui, de pildă, cele patru decenii şi jumătate de exil ale Maiestăţii Sale într-o pagină de ziar. Rândurile care urmează sunt aşadar insuficiente, mai ales că Exilul este o perioadă fascinantă din viaţa Regelui. Sunt anii în care nemaiputând răspunde datoriei de a sluji ţara de pe tron, Regele şi-a îngăduit să fie mai mult un om supus pasiunilor sale. În cartea de convorbiri cu Mircea Ciobanu, Regele o spune traşnant. E o propoziţie scurtă, care pare simplă, dar nu e simplă deloc: „Pentru a trăi, am muncit". A muncit Regele, a lucrat pământul într-o gospodărie ţărănească, a crescut păsări, găini, a făcut zboruri de încercare pentru verificarea instrumentelor de pilotaj, la firma deţinută de un om cu nume parcă predestinat - Lear -, a muncit până şi la bursa din New York! În Exil s-a căsătorit cu Ana de Bourbon, în Exil i s-au născut cele cinci fete: Margareta (1949), Elena (1950), Irina (1953), Sofia (1957) şi Maria (1964). A patronat şi Comitetul Naţional Român, care s-a vrut a fi Guvernul României din Exil, dar nu a reuşit să fie recunoscut de foştii Aliaţi din război, care au preferat colaborarea cu sovieticii.

Regele Mihai, în 1955, în Anglia   Foto: photoland corbis

Împărăţia din Exil
Acest text trebuie să înceapă cu destăinuirea Regelui: „În Exil, singurătatea noastră a fost cu atât mai mare cu cât dorul de ţară şi nevoia de a trăi laolaltă cu românii ne-au fost puse la îndoială sau uitate". Şi poate continua cu aceste zguduitoare fraze, în care apare moartea, fie şi în suflet: „Am fost întrebat de mai multe ori care a fost sentimentul meu la plecarea din România.
N-am găsit altfel de a spune adevărul despre starea mea de atunci decât că am plecat cu moartea în suflet". Cu câte bogăţii a plecat Regele din ţară nu vom afla, probabil, niciodată, fiindcă nu au fost consemnate în nicio arhivă care să emită pretenţii de obiectivate. Ce se ştie însă este că Regele şi-a ridicat, din munca sa şi a familiei sale, o împărăţie foarte personală în Exil.
Când a ajuns în gară la Lausanne, Regele, care era însoţit de Regina-mamă, Elena, şi mai mulţi apropiaţi, a avut un şoc. I-a fost dat să audă oameni care strigau în limba franceză: „Trăiască Regele! Trăiască libertatea!". Nu şi-a putut explica niciodată cum şi de ce. În 1950, familia regală a plecat în Anglia, unde Lordul Brocket le-a dat dreptul de a locui la proprietatea sa. Au trăit aici până în 1951, după care s-au mutat în nordul Londrei, unde au trăit într-o gospodărie ţărănească. Aveau grădină, creşteau păsări. Cea mai mare parte a produselor obţinute acolo le vândeau. Regina-Mamă însăşi dădea de mâncare păsărilor! La un moment dat, cu greu, şi-au angajat şi un grădinar. Au avut până şi un mic atelier de tâmplărie. Preocupările Regelui rămâneau însă legate mecanică, de aviaţie.
O vacă pe aripă
În 1956 s-au mutat în Elveţia, Regele a lucrat pentru William Lear. Din România, Mihai I avea brevet militar. Relaţia sa cu zborul a fost complicată. Când s-a urcat prima dată într-un avion i s-a făcut rău, s-a albit la faţă. Apoi a învăţat să piloteze pe ascuns, maestru i-a fost Udriski, pilotul Casei Regale. Cât era Conducătorul statului, Ion Antonescu nu agrea pasiunea lui Mihai pentru avioane, considerând-o periculoasă. Cât învăţa, a acroşat cu o aripă de avion inclusiv o vacă. Se întâmpla la Vrădiştea de Mureş. După ce a reuşit să aterizeze cu bine, după primul său zbor singur, Udriski l-a luat în braţe şi l-a sărutat pe amândoi obrajii.
Regele avea experienţă, aşa că a obţinut, fără greutate, brevetul elveţian de pilot. Ca să poată munci pentru Lear, a urmat inclusiv cursuri de pilotaj în America. A locuit o vreme la Santa Monica, lângă Los Angeles. O dată, pe o cursă Chicago-Los Angeles, unde era pasager, a trebuit să se prezinte. Când a auzit că e Rege, stewardesa s-a pornit într-un râs isteric. Mai obişnuită cu basmele decât cu realitatea, nu mai auzise de un Rege să zboare şi el, acolo, cu ceilalţi.
Pentru Rege, ziua de muncă la Lear începea la 8 dimineaţa. Făcea zboruri de demonstraţii pentru clienţii, care tot veneau pentru reparaţii şi montaje la aparatele de zbor. „Au fost ani de muncă intensă, din păcate nu mulţi, spun din păcate, pentru că munca aceasta a fost pasiunea mea dintotdeauna". Au fost şi accidente, sigur că au fost, i-a explodat un cauciuc la o aterizare, iar, o dată, la Bremen, în Germania Federală, pe o vreme câinească, numai Maiestatea Sa ştie cum de a reuşit să ajungă cu bine.
Compania lui Lear avea sediul în Statele Unite, în Michigan, în Elveţia era doar o reprezentanţă. Şi când, la sfârşitul anilor ,50, compania a trebuit să închidă porţile, Regele s-a trezit fără serviciu. Atunci, cu mai mulţi prieteni a deschis o societate de electronică industrială numită „Metravel". Erau trei acţionari, iar Regele era, fireşte, acţionar majoritar. 
"Munca de agent de bursă nu este plăcută. Trebuie să alergi după clienţi, să le ştii drumurile, să-i chemi toată ziua la telefon. Eu aşa ceva nu puteam să fac."
Regele Mihai I
În Elveţia, Regele era „Monsieur Michel"

Regina Ana şi Regele Mihai, la Lausanne, în 1951  Foto: AFP

La jumătatea anilor '60 a trebuit să vândă „Metravel".  Concurenţa cu nemţii şi japonezii din domeniu devenise prea dură. Rămas din nou fără un venit sigur, Regele Mihai al României a apelat la Regele Paul al Greciei, care, la rândul său, s-a adresat unora dintre cei mai mari armatori, Onassis şi Vergotis. Aşa a ajuns Regele să urmeze cursuri de broker la Bursa din Wall Street, în New York. A şi lucrat în acest domeniu, deşi nu era pe gustul său. Au fost ani urâţi şi grei, de care Regele îşi aminteşte fără regrete în convorbirea pentru istorie cu Mircea Ciobanu. Cum a funcţionat chestiunea cu Bursa? Le spunea Regele superiorilor: „Să ne înţelegem, pe lângă afacerea asta, eu mai am şi alte lucruri de făcut. Nu pot să umblu toată ziua prin birouri sau să stau agăţat de telefon de dimineaţa până seara, nici să bat clienţii la cap cum procedează cei mai mulţi. Eu asta n-o fac. Pot, în schimb, să vă fac legătura cu eventualii clienţi, iar eu voi primi comisionul". În tot acest timp, reşedinţa familiei a rămas la Versoix, o mică localitate elveţiană de pe malul lacului Geneva. Acolo a rămas Regele şi în primii ani de după Revoluţie, când nu i s-a permis să se întoarcă acasă, în România. Dacă pe americani i-a simţit „copilăroşi", mereu în căutare de a înnoda repede prietenii, despre elveţieni spune că s-au purtat cu Maiestatea Sa în mod camaraderesc.
„Au un fel de discreţie a lor". Acolo, la Versoix, Regele Mihai nu era totuşi Regele Mihai. Elveţienii îi spuneau mai simplu: „Monsieur Michel" (n.r. - Domnul Mihai).

Regele Mihai I, întoarcerea acasă

Foto: photoland/corbis

Valul de simpatie populară ce a însoţit vizita din 1992 a lui Mihai I a fost văzut în presa străină ca o „a doua Revoluţie“ 

 

„Adevărul“ continuă serialul dedicat Maiestăţii Sale cu cel mai emoţionant moment. Aprilie 1992: revenirea monarhului în patrie.

La începutul lui 1990, câteva fraze aparte aveau să-şi facă loc în România post-socialistă, invadată de mesaje diplomatice de felicitări şi urări pentru prosperitate întru democraţie. „Nimic nu e mai de preţ decât libertatea individuală şi democraţia care dă cuvântul tuturor. Să jurăm cu toţii, pe zbuciumata noastră istorie, pe credinţa şi lupta strămoşilor noştri, pe conştiinţa noastră morală şi pe mormintele martirilor noştri din această jumătate de veac că nu vom mai îngădui niciodată în ţara noastră dictatura şi extremismele! Eroismul şi jertfele voastre au învins [...] Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi...". Mesajul îi aparţinea Regelui Mihai.

Era prima secvenţă dintr-un film lung şi inutil, ce a combinat, deopotrivă, comedia balcanică, ridicolul şi înţelegerile din spatele uşilor închise. Un nume provizoriu al acestui film ar putea fi „Revenirea în România a Regelui Mihai". Mai presus de povestea unui destin, momentele ce au gravitat în jurul tentativei de încheiere a acestui exil se constituie într-o schiţă a istoriei României din 1989 şi până astăzi. Cu uneltirile, lupta pentru putere, concesiile cu miză, integritate şi, poate, undeva la capătul listei, entuziasmul unui popor dornic să-şi recapete istoria.

Primul atac

Prima reacţie propriu-zisă a Regelui Mihai, de după 1990, a fost transmisă prin intermediul unui interviu, realizat de Mirela Roznoveanu şi publicat în revista braşoveană „Astra", în data de 13 iunie 1990. Declaraţiile Regelui se constituiau, în fapt, într-un atac deosebit de critic la adresa noii puteri şi al modului în care întreaga Românie părea a fi mai interesată de jocurile politice, decât de identificarea unor soluţii de ieşire din criza economică. „Ar trebui, întâi de toate, ca oamenii care sunt la conducerea ţării să fie complet neutri. Cred că dacă unul sau altul aparţine unui partid, nu se poate crea cadrul democratic şi nu poate fi vorba de o gândire complet liberă. Este complicat", afirma Regele în interviu.

Fostul monarh continua: „În situaţia gravă în care se găseşte România, a ne ocupa de partide, de politică, nu înseamnă că ne este îngăduit să uităm ce anume trebuie să facem din punct de vedere tehnic. Ţara a fost dusă de râpă. Ţăranilor le este frică. Nu mai există demnitate omenească. Putem să le dăm oamenilor încredere pentru că, mi se pare că acum le este frică".

Vizita din 1990: un fiasco

Reacţiile extrem de acide ale Regelui pot fi citite în contextul întregului demers de revenire în ţară, pe care Mihai îl iniţiase în 1990. În 3 aprilie, după 43 de ani de exil, acesta anunţa că intenţionează să-şi petreacă Sărbătorile de Paşte în România. Cererea era refuzată opt zile mai târziu, atunci când Guvernul Roman îi propunea „diplomatic" regelui să-şi amâne vizita.
Drapelul naţional şi poza Regelui: o alăturare interzisă vreme de 43 de ani  Foto: reuters
Pretextul autorităţilor de la acel moment scotea în evidenţă modul în care noile structuri ale puterii înţelegeau conceptul de „libertate a expresiei". Refuzul a fost întemeiat pe „o serie de informaţii" privind pregătirea de demonstraţii antimonarhiste care ar fi periclitat viaţa membrilor suitei regale. Regele Mihai primeşte vestea pe aeroportul din Zürich, unde se pregătea pentru îmbarcarea spre ţară.
Prima revenire din exil urma totuşi să aibă loc, în decembrie 1990, însă marcată definitiv de semnul fiascoului. La 25 decembrie 1990, membrii familiei regale aterizau în România pe Aeroportul Otopeni, cu paşapoarte daneze. Autorităţile le acordaseră o viză de 24 de ore, însă, în drum spre Curtea de Argeş, forţele de poliţie au organizat o ambuscadă pe Autostrada Bucureşti - Piteşti. Regele Mihai şi suita sa au fost duşi sub escortă armată pe Aeroportul Otopeni. Şi de acolo, expulzaţi.

Regele, „bunul român"

Pregătirile şi incertitudinile legate de prima vizită propriu-zisă a Regelui în România sunt descrise cu lux de amănunte în jurnalul lui Ion Raţiu, publicat sub titlul „Din zilele unei «democraţii originale»: Note zilnice". Monarhist convins şi unul dintre cei mai vocali adepţi ai revenirii lui Mihai în ţară, Raţiu povesteşte detalii preţioase din discuţiile din Parlament, dar oferă şi mărturii desprinse din discuţiile personale, pe care fostul ţărănist le avea în compania monarhului. „Vineri, 29 martie 1991. Sala era pe jumătate goală în Parlament. Se discută despre Regele Mihai, care a anunţat, într-o conferinţă de presă la Geneva, că se întoarce în ţară de Sf. Paşte, ca să-şi reia tronul. Tămbălău. Ştefan Cazimir a făcut glumele lui pe seama monarhiei.

Mischie m-a făcut responsabil pentru «destabilizarea economiei şi a păcii interne, chiar mai mult decât Regele Mihai şi monarhia». Când am luat cuvântul, am afirmat că Regele e un bun român. Cetăţean român fiind, nu văd de ce să fie oprit să vină în ţară", scrie Raţiu. Din aceeaşi lucrare reiese şi starea de spirit a fostului preşedinte Ion Iliescu, legată de o posibilă revenire a Regelui în România. „Iliescu s-a întreţinut mult cu mine. «S-a strigat la manifestaţia dumneavoastră, Regele în ţară, Iliescu afară!». Vreţi să mă exilaţi?", notează Raţiu.

Când e nevoie, fostul ţărănist dă însă dovadă şi de o cunoaştere perfectă a mecanismelor interne ale luptei politice. Văzut la acel moment de mulţi foşti monarhişti ca principalul iniţiator al revenirii Regelui în România, Raţiu analizează la rece problema. „Ca şi candidat, evident că aş organiza referendum. Să decidă poporul dacă vrea, sa nu vrea, restaurarea Monarhiei Constituţionale. Dar, ca să ridic acum, în Parlament, această problemă, mi se pare absurd. Credibilitatea mea în ţară ar suferi foarte mult. Nu l-aş ajuta pe Rege şi, cu siguranţă, mi-aş face mie însumi un rău ireparabil", scrie Raţiu, în 3 iunie 1991.

43 de ani a stat Mihai I departe de patria natală.

Planul secret al lui Ion Raţiu
Cel mai important pasaj din cartea lui Ion Raţiu (foto), un portret perfect schematizat al situaţiei politice a acelor ani, îl reprezintă o discuţie privată dintre autor şi familia regală, ce a avut loc duminică, 11 august, 1991, chiar la reşedinţa lui Mihai, de la Versoix, Elveţia. Iată ce scria Ion Raţiu la acel moment. „Sunt patru posibilităţi, am răspuns la întrebarea ce plutea în aer tot timpul.
Dacă s-ar ţine un referendum acum. Monarhia pierde. Sigur, după mine. Ţara trebuie, în primul rând, să ştie că poporul român a propăşit, în toată istoria lui, sub Monarhie. Abia după ce acest lucru va deveni îndeobşte cunoscut, abia atunci trebuie să avem un referendum. Cum să ajungem să explicăm ţării aceste adevăruri? Acum este imposibil. Televiziune independentă nu avem. Ziarele noastre sunt încă firave şi nu pătrund, etc. Prin Parlament nu putem răsturna guvernul, regimul. Majoritatea FSN e covârşitoare. Dar iarna vine.

Nemulţumirea va fi generală. S-ar putea ajunge la o grevă generală. Atunci Opoziţia ar putea propunea salvarea situaţiei, rechemând Monarhul din Exil, cu sprijinul Puterilor Occidentale. Fără o astfel de criză profundă, Monarhia n-ar putea fi restabilită decât printr-o nouă Revoluţie. Din parte Regelui a fost o permanentă afirmare: «E un cerc vicios. N-avem ieşire decât dacă venim în ţară»". Revenirea oficială avea să se întâmple opt luni mai târziu. Iar amploarea evenimentelor şi momentul istoric în sine aveau să facă celebrul canal de ştiri CNN să anunţe că în România au ieşit în stradă aproape un milion de oameni.

Familia regală, între adulaţie, ironie şi atacuri

Să-l întâmpinăm cu demnitate, cu toată cinstea ce se cuvine Regelui nostru, ce şi-a cinstit întotdeauna ţara şi neamul. Împreună, să sărbătorim Învierea", titra „România liberă" în 28 aprilie 1992, cu ocazia primei vizite oficiale adevărate a monarhului în România. Acelaşi ziar, cunoscut ca apropiat forţelor politice de dreapta şi un opozant feroce al structurilor politice provenite din fostul FSN, îl prezenta pe Regele Mihai, la momentul aterizării în România, cu titlul patriotic „Paştele Învierii româneşti".
„A venit, l-am văzut, a plecat“, titlul sec şi critic, apărut în „Adevărul“ din 29 aprilie 1992


Sub titlu era o constatare, „Prezenţa Maiestăţii sale Regele Mihai I a transformat viaţa noastră în bucurie" şi un citat din monarh: „Ştiu că România va învia şi va renaşte".  Revenirea Regelui era descrisă prin cuvinte şi expresii de tipul „entuziam" şi „aterizare istorică" şi completată cu deja celebrul text al lui Gabriel Liiceanu, „câteva precizări despre logica lui «ex»", în care filosoful critica conducerea Televiziunii Române pentru difuzarea unor ştiri în care Mihai fusese prezentat ca „ex-Regele României". Aceeaşi publicaţie anunţa şi că „Regele va reveni definitiv în România" şi readucea pe tapet problema organizării unui referendum pentru reinstaurarea monarhiei în România.

Regele e „bulversat"

„Libertatea" prezenta o fotografie cu Regele, având o portavoce în mână, vorbind din mijlocul mulţimii. „După 45 de ani, Mihai fără de ţară îşi regăseşte patria", titra publicaţia, alături de o întrebare: „Să fie monarhia unica soluţie (finală) a reconcilierii?". „Pentru mine, primirea a fost bulversantă", declara Regele Mihai, care profita de ocazie pentru a-i chema pe investitorii români să sprijine România. „Libertatea" publica şi un grupaj extins de ştiri, sub titlul „Turneul pascal în date şi imagini", dar şi o explicaţie foto stranie, alăturată unei fotografii a Regelui întors cu spatele spre obiectiv: „Portret de rege cu spatele".

„A venit, l-am văzut, a plecat"

Cel mai aprig contestatar al revenirii Regelui a fost ziarul „Adevărul", apropiat în acei ani de conducerea de stânga a ţării şi, în special, de fostul preşedinte Ion Iliescu. „Feriţi-vă de bâză, Maiestate!", scria Sergiu Andon, text care se încheia într-o notă extrem de acidă: „Să trăieşti şi să ne laşi să trăim, Majestate!".

Vizita Regelui era epuizată într-un titlu profund ironic: „A venit, l-am văzut, a plecat". Ca şi încheiere, acelaşi ziar, „Adevărul", publica, sub forma unui grupaj de declaraţii denumit „Vocea republicanilor decişi", o serie de critici la adresa Regelui, desprinse „direct de pe stradă". „M-a revoltat văzând drapelul ţării în mâinile nepotului lui Mihai de Hohenzollern, care n-are nicio tangenţă cu acest pământ. Lăsaţi-ne în pace, sire, cu necazurile şi speranţele noastre", declara Ana Drăguşin, fucţionară, sector 3. „Cum şi-a permis TV să-i acorde atâta spaţiu ex-monarhului? Dacă cei de la TV sunt monarhişti, îi priveşte, dar nu pe buzunarul nostru, al contribuabililor", o completa şi Ionescu Victoria, economist Constanţa.

Avea să fie momentul de glorie al Regelui Mihai I în relaţia cu România. Din 1992 şi până astăzi, monarhul a fost deseori invocat, uneori critic sau atacat frontal. Toţi preşedinţii au încercat, într-un mod sau altul, să profite de numele său pentru a-şi face campanie electorală. Ironia sorţii şi a istoriei, în final, cel care încercase interzicerea Regelui în România a sfârşit prin a deveni partener al monarhului, la dineuri şi momente festive.

Scurtă cronologie regală: 1992-2011

- 9 noiembrie 1993 - Într-o declaraţie publică, Regele îşi anunţă dorinţa de a veni în ţară. MAE refuză să-i acorde viza de intrare.
- 7 octombrie 1994 - Familia regală aterizează pe Aeroportul Otopeni pentru a participa la un simpozion istoric. Avionul a decolat fără ca Regele să fie lăsat să păşească pe teritoriul României.
- 11 noiembrie 1994 - PDSR cere MAE să-l declare pe Rege persona non grata.
- 3 februarie 1997 - PNCŢD consideră că Regele poate reveni în ţară fără condiţii prealabile.
- 1 martie 1997 - Mihai I revine în ţară.
- 2 martie 1997 - Regele primeşte un nou paşaport românesc.
- 4 martie 1997 - Regele Mihai şi preşedintele Emil Constantinescu ajung la un acord privind promovarea de către fostul suveran a intereselor României pe lângă ţările membre NATO.
- 1997 - Familia regală vizitează, pe rând, Aradul, Mănăstirea Suceviţa şi Catedrala Metropolitană din Iaşi.
- 18 mai 2001 - Familia regală soseşte în ţară, unde participă la un dineu, la invitaţia preşedintelui Ion Iliescu.
- martie 2003 - Regele Mihai îi înmânează premierului Adrian Năstase distincţia „Omul anului 2003", din partea Revistei „VIP".
- 22 iunie 2011 - Preşedintele Traian Băsescu: „Tot continuăm să considerăm că abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României. Din partea Regelui".
- 20 septembrie 2011 - După un întreg scandal, Parlamentul României decide să îl invite pe Regele Mihai într-o şedinţă solemnă dedicată zilei sale de naştere.

După ce a afirmat că el consideră că «acţionează în interesul poporului său, pentru a evita vărsarea de sânge», Regele s-a resemnat să semneze actul de abdicare. Dl. Groza s-a lansat atunci în mulţumiri şi promisiuni frumoase" - este detaliat evenimentul într-o telegramă trimisă de Legaţia Franţei la Bucureşti ministerului de Externe, iar mărturiile Maiestăţii Sale confirmă veridicitatea consemnării.

Regele afirma în cartea de interviuri cu Mircea Ciobanu că a fost ameninţat de Groza şi Dej că vor fi ucişi 1.000 de studenţi arestaţi, începând cu 1945, pentru simpatiile lor monarhiste. Mai mult, Groza i-ar fi arătat şi revolverul.
Întoarcerea Regelui
Monarhul a revenit în patrie în aprilie 1992. Din 1992 şi până astăzi, Regele a fost deseori invocat, uneori critic sau atacat frontal. Toţi preşedinţii au încercat, într-un mod sau altul, să profite de numele său pentru a-şi face campanie electorală.

Sursa:
 http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/regele_mihai_I_al_romanei_implineste_91_de_ani-adevarul-ceremonie-istorie_0_797920348.html